Păduchii, o dramă? Nu chiar, dar nici o încântare!

Era toamnă, septembrie. Abia începusem clasa a noua. Eram la liceu. Nici n-au trecut bine două săptămâni și s-a dat alarma la școală.

Păduchi! Da, acele vietăți mici și urâte care țin cu tot dinadinsul să fie stăpâne pe capul nostru. S-a lăsat cu venit asistenta în fiecare clasă, controlat fiecare copil.

Seara, ședință cu clasa. Informat părinții. Verdict – aveam păduchi. Parcă o și văd pe mama cum se prelingea pe scaun de rușine.

Deși liceul era foarte aproape de casă, drumul a părut o eternitate. Un milion de întrebări retorice – nu te speli suficient de des pe cap, o să râdă lumea de noi, sigur e de vină anturajul (în adolescență, orice problemă e cauzată de anturaj).

De parcă păduchii fac nazuri.

Nu-i interesează dacă ai părul spălat zilnic sau mai scapi câte o zi.